Despre ursi si oameni E-Book

Kai Althoetmar

• Herausgeber: neobooks
• Kategorie: Lebensstil
• Sprache: Deutsch

Seitenzahl: 234

Veröffentlichungsjahr: 2026

Beschreibung

În Carpații României mai trăiesc și în ziua de astăzi urși bruni numeroși ca în vremuri de mult apuse. În jur de șase mii de urși umblă prin păduri seculare uitate, din Transilvania. Oamenii și animalele sălbatice trăiesc o relație bine aranjată în vechea Transilvanie. Ursul primește hrană suplimentară în padure pentru a nu veni peste localnicii satelor iar aceștia din urmă știu să se comporte în prezența ursului. În același timp ursul brun constituie un factor economic. Mult timp vânătoarea a fost o sursă aducătoare de valută iar în momentul de fața mulți turiști vin să "vâneze" fotografii cu ursul. Autorul Kai Althoetmar a întâlnit acești urși: în pădurile transilvănene, în Brașov, unde urșii vin în contact cu comunitățile și localitățile umane în căutarea de alimente prin gunoaie. Fiind vorba despre așa numiții "urși gunoieri". Experiența se continuă și la Zărnești, unde se găsește un azil de urși care descrie prin ce traume (in)umane au trebuit urșii să treacă aflându-se în captivitate. În același timp, cartea descrie din punct de vedere istoric ursul brun din Europa, relația urs-om de-a lungul mileniilor, biologia ursului, multele sale subspecii care umblă pe emisfera nordică a pământului, dar și situația sa periclitată ca și despre o intenționată revenire durabilă a ursului în spațiul de limbă germană - ediție de carte de buzunar cu multe fotografii, hărți și diverse alte ilustrații.

Leseprobe

Kai Althoetmar

Despre urşi şi oameni. La pas prin Carpaţii României

Note juridice:

Titlul cărții: „Despre urşi şi oameni. La pas prin Carpaţii României”

Anul apariţiei: 2026

Responsabil pentru conţinut:

Nature Press

Kai Althoetmar

Am Heiden Weyher 2

53902 Bad Münstereifel

Germania

Textul: © Kai Althoetmar.

Fotografiile titlului: Munţii Maramureşului. Foto: Mihai Lucit, CC BY 2.0. Ursoaică Kodiak [este o subgrupă a ursului brun] cu pui. Foto: Lisa, Public Domain Mark 1.0.

Cercetările în legătură cu această carte au fost finanţate în regie proprie şi efectuate fără plăţi sau reduceri ale unor terţi.

Întâlnire cu „ursul gunoier”

Este trecut de orele 22.00 iar ultimele raze de soare ale zilei s-au retras. Lanterne stradale luminează slab strada Jepilor. Dintr-un balcon al unui apartament cineva strigă pe engleză jos către stradă: „nu folosiţi blitz-ul!” În fața blocurilor de apartamente cu câte zece, doisprezece etaje se află mașini parcate iar pe partea cealaltă a străzii se găsesc containere de gunoi. Tomberoanele de dimensiuni mari sunt protejate prin cuști din sârmă iar acoperitoarele sunt din tablă ondulată. Ușile către cuştile din sârmă sunt larg deschise. O femeie conduce o mașină în dreptul cuștii, pentru a descărca gunoiul adus. Spune că nu ar dori să intre aici în pădure. Pădurea se întinde din imediata vecinătate a containerelor.

„Vin în fiecare seară la containere”, a asigurat-o șoferul de taxi pe drumul către Răcădău şi i-a mărturisit că lui nu îi este frică de aceste animale. Aurelian şi Lucian, doi băieți din cartier, povestesc despre ultima dată când urșii au făcut aici o victimă. Un bețiv din localitate, care noaptea dormea pe o bancă. „Urșii adulmecă alcoolul”, spun ei. Iar lumina blitz-urilor, avertizează ei, poate determina aceste animale sa devină agresive.

„Urşii gunoieri” de la Răcădău – ca o curiozitate, un spectacol nocturn, un număr de circ, pus în scenă, de către natură, cu reprezentaţie oferită într-o curte lăturalnică din sud-estul Europei. Răcădău, un cartier mărginaş din partea de sud a oraşului Braşov, din Carpaţii României. În jur de 25.000 de oameni locuiesc în blocurile cu alură tristă. Cartierul Valea Cetăţii se constituie într-o colonie sateliatră, trabantă, ca multe altele, care pe vremea Blocului Estic din timpurile de început ale anilor 1980 au fost trântite brut în peisaj pentru familiile de muncitori. Cu deosebirea următoare: colonia este cuprinsă din trei părţi, ca o insulă de beton de nişte dealuri împădurite care fac trecerea directă în Masivul Postăvaru, parte fiind din munţii Ţării Bârsei din Carpaţii Orientali. Dinspre vârful masivului muntos Postăvaru, denumit Schulerberg în germană, care se mai situează în Carpaţii Orientali, privirea panoramică se îndreaptă către vest înspre masivul Piatra Craiului, în limba germană „Königsteingebirge“ iar către sud privirea se îndreaptă către Munţii Bucegi. Aici Carpaţii Orientali se curbează în Carpaţii Meridionali sau sudici, care mai sunt numiţi şi Alpii Transilvăneni şi se întind către vest, ajungând la Dunăre la Porţile de Fier. Împrejurimile din spatele localităţii Răcădău sunt patria lupului, a râsului şi a ursului brun. Ursus arctos, ursul brun poate fi văzut regulat la adăpostul întunericului în umbra fagurilor de locuinţe. Noapte de noapte, urşii cotrobăiesc containerele în căutarea alimentelor – un spectacol care atrage turişti şi localnici deopotrivă. Deseori urşii au fost şi hrăniţi intenţionat, ba de către localnici, ba de către turişti, care s-au pus în scenă pentru a fi filmaţi.

Împrejmuit de păduri şi munți: orașul Brașov. Foto: Andrew Colin, CC BY 2.0.

Proprietarul Victor Gabriel al camerelor de închiriat a hostelului din cartierul vechi al Brașovului făcea publicitate cu fotografii de dimensiune mare, pentru o serie de excursii, iar printre altele am zărit şi excursia-tur pentru vizitarea urșilor. O fotografie descria un om care hrănea cu gura sa un urs sălbatic, pe o altă poză era prezentat un urs care era hrănit cu sticla de lapte. Îmi puneam mie însumi întrebarea dacă autoritățile mai îndurau încă acest non-sens. Despre „urșii gunoieri” ai Brașovului, am aflat deja de la mine de acasă. Povestea era prea nebună pentru a nu fi eu curios după ea, în decursul cercetărilor mele despre urșii bruni. Am pus pe tejghea banii pentru excursia-întâlnire cu urșii, după care l-am rugat pe Victor să-mi dea o chitanță. Ajungând la „cheltuieli de funcționare”. Însă greșisem, pentru că am subestimat timiditatea românească față de casele de marcat şi față de chitanțier. Victor m-a lăsat singur şi a dispărut fără replică sub duș. Cum aveam însă de aflat mai târziu, el a comandat oricum numai un taxi. Apoi, poate m-am înșelat. Le-am mai făcut speranță şi lui Sven şi Bastian, doi alți călători din Germania, să întâlnească deja din această noapte călduță de vară în mijlocul municipiului, să dea ochii cu urși bruni sălbatici. Cei doi tehnicieni de scenă, bine instruiți, nu au rezistat prea mult tentației. Am comandat în apropierea hostelului un taxi, şi ne-am pus pe drum cu direcția Răcădău.

Brașovul, odinioară orașul central al Sașilor Transilvăneni şi care deține cu cei 253.000 locuitori ai săi un al șaptelea loc ca mărime între orașele României, este singurul municipiu al Europei în care oamenii trăiesc în vecinătatea directă a urșilor.

Răcădău, împrejurimile străzii Jepilor. Harta: Nature Press.

Se apreciază că în jur de 150 de urși trăiesc în jurul Brașovului. O parte a „urșilor gunoieri”, în vremuri de ierni blânde, renunță deja voit la perioada de hibernare. O ursoaică, pesemne devreme obraznică, în timp ce căuta hrană, a dat buzna chiar şi într-o locuință, a prăpădit proviziile de alimente şi s-a pudrat în această incursiune, din abundență, cu făină. Locuitoarea de drept, consternată, a chemat un vânător în ajutor – „i-a intrat un urs arctic în cămara cu alimente”. Apoi, doar luni de zile după această întâmplare, aceeași ursoaică le-a dat altă serie de emoții locuitorilor unei case multifamiliale: cu puii ei a intrat în scara blocului şi s-a plimbat până sus la etajul trei.

În spatele mașinilor, niște turiști încă se tupilează în liniște. Curiozitatea ca şi așteptarea unor sentimente plăcute de fiori i-a condus înspre acest loc. De la marginea pădurii până la strada asfaltată sunt numai câțiva metri distanță. Este vorba despre o bandă îngustă de pajiște, mărginită de un mic zid, ca un fel de ziditură demolată; mai mult nu desparte împărăția urșilor de civilizația oamenilor. Acum deja aproape de o oră îndurăm așteptând. Nu mai ne-o iau înainte sau trec alte mașini.

Brașovul cu clădirea a Bisericii Negre (biserica evangehlică). Foto: Andrew Colin, CC BY 2.0.

Lanternele străzii inundă căile de acces cu o lumină pală iar containerele de gunoi neridicat împrăștie odoare de nedescris. Nimic nu se întâmplă. Să ne apropiem mai mult sau poate nu? Ne aventurăm să facem o mică plimbare înăuntru în pădure, doar la câţiva metri. Câteva panouri de avertizare în românește sunt prinse de pomi. O masă cu bănci din lemn, invită, pesemne în mod glumeț, la un picnic. Acum nu! Degrabă facem cale întoarsă. Ne înghesuim în spatele mașinilor parcate nu mai departe de zece metri de delimitare. Turiști nu au fost încă atacați până acum, povestește Lucian, după care adaugă un „Thank God” la urmă. Ca şi cale de ieșire, pentru cazul cazurilor, am explorat puțin scările blocurilor.

Apoi după o oră, se pare că așteptarea noastră s-a făcut meritată. De pe marginea pădurii se aud zgomote. Şoptim în lumina pală a lanternelor: „Acolo! Urs!”. Zărim o ursoaică cu doi pui drăgălași în urma ei, trece nu mai mult de 20 de metri departe de noi de-a lungul marginii pădurii. Câteva secunde putem vedea trio-ul, apoi animalele dispar iară în noapte şi în pădure. Poate ursoaica nu are încă încredere în situaţie. Sau poate este din cauză că acele containere de gunoi au fost golite doar ore înainte de această întâmplare. Până aproape de miezul nopţii, sperăm să ne mai întâlnim cu alt urs, apoi ne căutăm un alt taxi. Întâlnirea, a fost una foarte scurtă, aşa fără sticlă de lapte pentru sugari şi fără hrănire de la gură la gură.

Răcădău: containerele de gunoi şi cuştile de sârmă sunt deschise. Foto: Kai Althoetmar.

Între timp, Primăria din Brașov a reacționat la chestiunea „urșilor problemă”. Recipientele de deșeuri menajere se golesc zilnic, containerele de gunoi se închid mai bine decât în trecut iar plăcuţe de avertizare au fost montate, atenționând cu privire la pericolul urșilor. În fine, la distanţă potrivită de oraş au fost instalate bariere cu ultrasunete. Problema „urşilor gunoieri” se consideră a fi în mare parte rezolvată. Ministerele se ocupă de mai multă informare şi clarificare, pentru a muta obiectivul vizual de pe turişti şi de pe organizatorii de excursii dedicate pe pericolele iscate de urşi.

Goana după „ursul îndopat”

În Carpaţii României mai trăiesc încă – funcţie de cărei recenzii vrem să dăm crezare – circa 5.500 – 6.000 urşi bruni pe o suprafaţă de mărimea Bavariei. Alte aprecieri sunt încă mai pesimiste. Oricum am lua-o însă, avem de-a face cu populaţia cea mai numeroasă de urşi din Europa, din afara Rusiei şi de o mulţime detaşat impresionantă în Uniunea Europeană. Aceasta se bazează pe un motiv special: anume, urşii României se hrănesc suplimentar în păduri. Suplimentele alimentare de porumb sau de resturi de carne de la sacrificările din abatoare, coordonate de către asociaţia de vânători, reţin practic majoritatea animalelor cu o pondere de până la 250 kg în greutate, ca să nu apară mereu în apropierea satelor.

Aşa cum răsfaţă un păstor de vânat din Carpaţii României urşii, putem să citim la scriitorul american specializat pe natură David Quammen în cartea sa cu titlul: „Zâmbetul tigrului. Despre ultimele animale sălbatice din lume care mai atacă încă omul”: „Şi cum le îngrijeşte? Prin suplimente de hrană – mere cu lopata, pere şi prune, ştiuleţi de porumb cu grămada, grăunţe-şrot ca mâncare specială, amestecată sub forma furajelor concentrate, şi din când în când cadavrul unui cal bătrân”. În primăvară, vară şi toamnă, păstorii de vânat ca şi ajutoarele lor pun la dispoziţia urşilor cantităţi impresionante de astfel de hrană pentru urşi; o depun în păduri, în locuri ’strategic’ alese pentru plasarea hranei destinate urşilor. Un astfel de loc de hrănire este acolo unde de exemplu se află un vălău aşa cum se poate găsi el în orice cocină de animale – afară de faptul că în pădure se găsesc în jurul său peste tot excremente de urs şi coceni vechi de porumb – dar şi un cadru înalt metalic de care se pot agăţa bucăţi mari de carne.”

Urşii bruni ai României se clasează la categoriile grele printre rudele lor europene şi sunt mai grei la cântar de exemplu decât un urs Teddy italian din Munţii Abruzzo sau decât un ursuleţ brun drăguţ din Asia Mică. În mod analog, urşii României nu pot să se întreacă cu exemplarele magnifice de urşi din Alaska, Canada şi asemenea – cu precădere şi atunci când că este vorba despre subspeciile Ursus arctos horribilis, cunoscut şi sub numele de ursul grizzly sau când vine vorba despre Ursus arctos middendorffi, cunoscut şi ca ursul kodiak. Aceste exemplare se clasează cu o înălţime a umărului de 1,50 metri – fără a se fi ridicat în picioare – într-o categorie de greutate de circa 700 kg. Conform unor însemnări de dată mai veche, în anul 1940, în România ca patrie a lor, trăiau un număr de 1.000 urşi bruni. Începând din anul 1927, în această ţară carpatină s-a interzis împuşcarea fără permisiune a urşilor. Ursoaice cu pui nu aveau în general voie să fie vânate, la fel şi vânarea de urşi aflaţi în bârlogul de iarnă. Aceste limitări au restricţionat vechea Lege a Vânătorii din anul 1891, care stigmatiza ursul brun ca şi un animal dăunător şi-l dădea liber şi necondiţionat către împuşcare.

După cel de-al doilea război mondial, mai trăiau în pădurile României încă un efectiv de 900 urşi. Turbulenţele primilor ani de după război, în care oamenii făceau foamea şi se dădeau la braconaj fără niciun fel de reţinere, au condus efectivul în scădere până în anii 1950, adică la un număr de maxim 860 animale. Carnea de urs nu a fost respinsă. Apoi trendul s-a inversat. În anul 1953 ursul a fost pus sub protecţie. Iar în anul 1955, efectivul de urşi a crescut la circa 2.400 de capete, în anul 1960 ajungându-se deja la 3.300 de capete. În anul 1965, când Nicolae Ceauşescu l-a urmat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la funcţia de prim secretar al comitetului central al Partidului Muncitoresc Român, exista deja un efectiv de 4.014 urşi. Noul imperator Ceauşescu şi-a descoperit plăcerea pentru Moşmartin sau mai bine spus: vânătoarea de urşi. Urşii au fost hrăniţi şi îngrijiţi cum în alte părţi se îngrijeau efectivele de cerb, pentru ca marele „conducător”, sau conducătorul roşu al României, cadre de partid, oaspeţi de stat ca şi vânători aducători de valută din vest, să poată vâna exemplare de animale selecţionate. Efectivul a crescut şi a crescut. Până în anul 1978, populaţia de urşi a ajuns la un număr de 5.204 indivizi. În anul 1984, se înregistrau contabil 6.713 animale iar în anul 1988, un an înainte de căderea conducătorului-tiran de tip neostalinist – s-a atins vârful statisticii: 7.780 urşi în sălbăticie. Înainte de toate, hrănirea suplimentară a animalelor, dar şi limitarea permisiunii de vânătoare la şeful PC şi a anturajului său cumulate în plus cu o gestiune silvică durabilă, au făcut posibilă o concentraţie ireală de populaţie de urs. David Quammen pune această concentraţie de animale în relaţie cu situaţia din cel mai cunoscut parc naţional din SUA: Parcul Naţional Yellowstone, care cu o suprafaţă de 5,6 milioane de hectare oferă comparativ acelaşi habitat pentru populaţia de urşi ca şi suprafaţa Carpaţilor din România populată de urşi. Autorul american scrie în „Zâmbetul Tigrului” despre dezvoltarea efectivelor de urs din România: „Cu alte cuvinte, la vârful curbei concentraţia populaţiei de urşi din specia Ursus arctos din Carpaţii României era de douăzeci de ori mai mare decât în Parcul Naţional Yellowstone şi în pădurile sale adiacente, adică într-unul din rezervatele de urşi dintre cele mai renumite din lume.”

Nicolae Ceauşescu (stânga) în 1988 în vizită de stat în Berlinul de Est la liderul SED Erich Honecker. Foto: Rainer Mittelstädt, din arhiva federală.

În tot acest timp poporului propriu i-a fost interzisă vânarea în pădurile şi câmpiile României. Ceauşescu împreună cu dictatorul comunist al Iugoslaviei Josip Broz Tito şi-au oferit unul altuia un adevărat duel la distanţă în chestiunea aceasta care dintre ei ar avea urşii cei mai mari. Ceauşescu a recurs prin urmare la creşterea de pui de urs în captivitate şi apoi eliberarea lor în sălbăticie, după ce ar fi fost deja obişnuiţi cu omul. Responsabilii cu domeniile de vânătoare se întreceau între ei în a place dictatorului tare nervos cu degetul pe trăgaci. La sesiuniile sale de vânătoare, Ceauşescu deseori ajungea cu elicopterul şi ateriza într-un luminiş în mijlocul domeniului de vânătoare. La început el a invitat şi oaspeţi aleşi la puşcă, apoi însă nimeni altcineva decât el singur. Cu maşină de teren – la început „Jeep” iar mai târziu cu maşină cu tracţiune integrală „Gaz-69” sau cu varianta românească „ARO” („Auto România”) – se apropia convoiul de vânători pe căi forestiere către acele locuri care promiteau imediata apariţie a urşilor. Ultimii metri către scaunele înalte de vânătoare ca şi către cabanele de vânătoare şeful de stat şi de partid PC le făcea pe jos, iar arma şi muniţia era purtată pentru el de către un ofiţer de siguranţă.

Apoi, „urşii care îi erau goniţi în bătaia puştii de către gonaci (păstori de vânat), deseori momiţi cu miere amestecată cu substanţe anesteziante, îi împuşca lejer, dintr-o cabană vânătorească” descriu Maya Höneisen şi Joanna Schoeneberger în cartea lor „Ursul. Reîntoarcerea unui animal prădător mare”. Capacitatea de atenţie a lui Ceauşescu era de abia 5 minute. Contra valutei forte, acorda mărinimos în anii 1970 şi licenţe de vânătoare în Vest sau invita oaspeţi străini la vânătoarea de urşi.” Numai pentru Ceauşescu sau pentru societăţiile sale de vânătoare, numărul de urşi împuşcaţi se cifra la 4.000 capete. Cifra aceasta este însă controversată. Vasile Crişan, un funcţionar silvic român care era în acea vreme regulat delegat la vânătoare cifrează într-un memoriu numărul de urşi împuşaţi de mâna lui Ceauşescu la 292. Conducătorul de stat şi de partid PC ajunsese la performanţa, în toamna anului 1983, la cea mai amplă partidă de vânătoare, când, într-o singură zi, în cadrul a patru mari partide de vânătoare cu gonaci din localitatea Cuşma din Judeţul Bistriţa din Ţara Năsăudului din nordul Ardealului, prin puşca sa bublu încărcată de tip „Holland-and-Holland”, calibru 0.375, din ambrazuri, a împușcat nu mai puţin de 24 de urşi.

Şi atunci, în data de 15 octombrie, vânatul i-a fost gonit în faţa puştii prin gonaci. Sute de gonaci speriau urşii pentru a-i goni pe râpe în jos în văi unde îi pândea „maestrul vânător”. De multe ori, împuşcăturile erau ratate, aşa încât ajutoarelor ca şi lui Crişan îi revenea responsabilitatea de a da ursului „asudat” lovitura mortală pentru a pune capăt suferinţelor animalului – pentru a-l prezenta apoi ca trofeu domnitorului lor. Apoi animalele împuşcate erau târâte de către angajaţii silvici la cabanele de vânătoare, iar în cele din urmă erau prezentate în două rânduri ca succes la vânătoare, încadrate de ramuri proaspete de brad şi molid. Vânătorul de animale sălbatice mari îşi aprecia apoi vânatul, se prezenta pentru fotografiere cu acesta în poză de vânător ca apoi să se grăbească din nou la maşina de teren sau la elicopter. Cerbii, care erau trataţi în aceeaşi manieră de către Ceauşescu, aveau aceeaşi soartă. Creşterii populaţiei de animale sălbatice, aceste masacre deghizate, rareori le erau o frână. Curând, urşii bruni ai României se aventurau şi în lanurile de porumb, şi în alte culturi agricole, unde nu era presupus să se afle.

După căderea lui Ceauşescu la sfârşitul anului 1989, vânătoarea amplificată şi braconajul populaţiei de urşi din România au devenit o problemă.

Dictatorului, la 70.

Conservaţionişti ai naturii învinuiau vânătorii că indicau statistic populaţii prea ample de animale, pentru a ajunge la cote mai mari de împuşcare destinate trofeelor de vânătoare. Numărul licenţelor de vânătoare acordate, se orienta după cifra aproximativă raportată privitor la mărimea populaţiilor locale de animale.

Un număr de 2.226 domenii de vânătoare numără România în cele 41 de regiuni administrative ale sale.

Mai mult de 400 din aceste domenii sunt patria ursului. Domenii regionale de vânătoare îşi vindeau cotele prin licitaţie în toată lumea, către organizatori de sesiuni de vânătoare, printre care mulţi organizatori erau germani. Turiştii-vânători împreună cu paznicul silvic local făceau o incursiune prin zona de trecere a urşilor. Pădurarul sau paznicul silvic trebuia să fie mereu prezent – pentru cazul nedorit în care ursul ar fi fost doar atins şi nu ucis, ca apoi să trebuiască să fie urmărit sau dacă animalul trecea la atac.

O excursie de vânătoare de cinci sau şase zile la organizatorii germani specializaţi pe excursii de vânătoare în Carpaţii României, în anii trecuţi ajungea la un preţ de 7.000 euro, fără transport la destinaţie însă cu cheltuieli incluse pentru ajungerea în zona de vânătoare, consiliere de excursie, cazare şi masă, ca şi pentru prepararea brută a trofeului şi taxă de trofeu – care singure cumulau 5.500 euro pentru urşi cu un punctaj CIC de până la 350. Scala punctelor CIC, care este abrevierea pentru „Conseil International de Chasse et de la Conservation du Gibier”, adică Consiliul Internaţional de menţinere a vânatului şi a vânătorii”, ordonează limitele superioare de evaluare a trofeului, deci practic a mărimii urşilor. Iar pentru exemplare mari se percepeau suprataxe: până la 400 puncte CIC – de exemplu 2.500 euro, iar pentru fiecare următor punct altă taxă de câte 80 euro. 500 de animale au fost „recoltate” în acest fel din România, anual, majoritatea prin turişti-vânători internaţionali. Dar de împuşcat ursoaice cu pui – acest lucru a fost mereu interzis, fiind un tabu.

În octombrie 2016, deocamdată, s-a terminat cu vânătoarea. Ministra pentru mediu de atunci, Cristina Pasca Palmer a interzis vânătoarea pentru trofee pe toate animalele sălbatice mari, deci pe: lup, urs şi râs. Ca motiv, a numit faptul că în mod sistematic domeniile de vânătoare raportau statistic populaţii probabil artificial mărite. Revista BBC Wildlife a tras un bilanţ în anul 2017, referitor la rândurile de vânat care au fost recoltate: „în 2015, vânători din toată lumea au împuşcat în România mai mult de 420 urşi, 330 lupi şi 210 pisici mari – şi pentru aceasta au plătit per animal peste 10.000 lire sterline”. Prădătorii carnivori de talie mare, defapt dinainte au fost deja ocrotiţi printr-o directivă UE – pe lângă Convenţia de la Berna , care a interzis vânătoarea la carnivorele europene mari. Totuşi o lacună legislativă de scăpare din Directiva Habitatelor de Floră şi Faună permite încă împuşcarea individuală a unor animale care constituie un pericol pentru om sau pentru animale domestice de fermă, protejate corespunzător. Cum se aplică în detaliu directiva cu pricina, rămâne chestiune proprie a statelor membre UE. Acest spaţiu de manevră România l-ar fi întins arbitrar în trecut, pentru a permite pe mai departe turismul vânătoresc aducător de valută în ţară.

În luna iulie 2018, România a făcut următoarea întoarcere. După ce s-au înteţit ştirile în mass-media referitoare la agresiuni ale urşilor asupra oamenilor, asupra unor localităţi sau asupra unor turme de animale, guvernul a trecut din nou la lărgirea legislaţiei vânătoreşti. În judeţul Harghita din nord-estul Ardealului, în decurs de un an, s-au dublat coliziunile cu urşii, ajungând la 263 cazuri. Deja în anul 2013, un păstor a fost ucis acolo de către urs. Bucureştiul a introdus apoi din nou vânătoarea de urşi în „Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Ursului Brun în România”. Planul apreciază mărimea optimă a efectivelor de urşi pentru ţară, la valoarea de 4.000 de capete de urşi. Instituţii care se ocupă cu protecţia animalelor privesc această cifră ca pe un cec în alb dat împuşcării de 2.000 de urşi bruni. Totuşi o decizie de bază despre viitorul vânătorii de urşi, se lasă încă aşteptată.

În luna august a anului 2017, noua ministră a mediului, Graţiela Gavrilescu a acordat deja avize excepţionale pentru împuşcarea de 140 „urşi problemă” şi 80 „lupi problemă”, însă luni mai târziu s-a răzgândit, făcând o întoarcere parţială în decizie. Întâi s-a impus încercarea de a strămuta animalele. Împuşcarea trebuia deci să intervină numai ca o ultimă soluţie. Dacă nu se poate altfel, până ce situaţia se schimbă, va fi treaba jandarmeriei de a lichida urşii-problemă.

Societatea Mondială de Protecţie a Animalelor, WTG, (asociaţie înregistrată) cu sediul la Berlin, critică în principiu vânătoarea de trofee şi independent de un nou semnal de start la vânătoarea din turnul de vânătoare şi vânătoarea efectuată din adăpostul de pândă. „În acest fel, de exemplu în loc de împuşcarea aşa-zişilor ’urşi-problemă’ care apar prin coloniile umane, defapt se împuşcă animale paşnice din pădure. Nu contează prea mult dacă aceste animale s-au apropiat în trecut cel puţin odată de locurile de colectare ale gunoaielor, de curţile-ferme ale ţăranilor sau de oameni în general”. În plus, în sezonul de vânătoare din primăvară, pericolul ar fi prea mare ca ursoaice-mame să fie ucise, „deoarece puii de urs deseori se ascund în tufe şi trec neobservaţi de către vânător”. Puiul de urs orfan rămas în urmă – oricum dacă acesta mai supravieţuieşte în timp, îi lipseşte ursoaica-mamă care l-ar socializa, aşa încât aceşti urşi proveniţi din pui orfani nu pot să se acomodeze cu comportamente sociale specifice speciei ursului şi care nu sunt dobândite prin naştere. Devenirea deci la maturitate de „urşi-problemă”, este în acest caz nenorocos deja aproape predestinată.

Vânătoare de urşi în România (2006). Foto: Wikimedia.

Cimitirul de animale împăiate

Despre „urşi şi oameni”, despre ce fac oamenii urşilor, ne povesteşte şi rezervaţia de urşi de la Zărneşti. Este o rezervaţie specială destinată urşilor la Zărneşti. Localitate denumită de saşii transilvăneni şi „Zernen”. Trenul de circulaţie proximă venind dinspre Braşovul situat la 20 km nord-est se opreşte aici. Mica localitate lasă de dorit orice urmă de farmec pe care-l are Braşovul cu influenţa sa habsburgică. La nu mai puţin de o sută de metri depărtare de staţia terminală de cale ferată, străzile nu mai sunt asfaltate, căruţe cu cai trec zguduite pe pietriş, cablurile de curent electric atârnă adânc agăţate de stâlpi de lemn subţirei, muzică ţigănească se aude din casele lipsite de onamentaţie, pe-aici şi pe-colo se găseşte un magazin alimentar, un magazin pentru procurarea alimentelor, iar în rest, numai tristeţe. Degeaba caut o posibilitate de cazare. În cele din urmă, găsesc un taximetrist care să mă conducă cei şase kilometri până la azilul de urşi.

O nouă patrie pentru Moşmartin – parcul de urşi de la Zărneşti. Pe o suprafaţă de 69 de hectare sunt distribuiţi urşii bruni eliberaţi din captivitate. Foto: Kai Althoetmar.

Doamna Cristina Lapis, protectoarea de animale din România, este cea care a realizat parcul de urşi, cel mai mare de felul său din Europa. Noua rezervaţie ca nouă patrie a urşilor, la care aparţin o pădure de stejari extinsă, câmpii, râuri şi lacuri, arbuşti cu fructe de pădure ca şi o staţie veterinară de primire a animalelor bolnave, purtând denumirea de „Liberarty Bear Sanctuary” şi care se întinde pe o suprafaţă de 69 hectare. 115 urşi bruni au fost primiţi până acum la azilul de la Zărneşti, la care se numără şi aşa-numita „Ursula”, o ursoaică cu guler preluată dintr-o grădină zoologică. Din punct de vedere al zoologiei, specia de urs este cunoscută şi ca urs negru asiatic, urs de Tibet sau chiar urs de lună. Parcul este îngrijit de către asociaţia română „Asociaţia Milioane de Prieteni (AMP)” în spatele căreia se află ONG-ul britanic pentru protecţia animalelor „Million of Friends Association” care în anul 2005 a primit arealul de desfăşurare pentru o perioadă de 49 de ani.

Banii pentru incinta în aer liber destinată urşilor, provine din diferite surse. 1,5 milioane de euro a cheltuit în cadrul proiectului organizaţia britanică pentru protecţia animalelor World Society for the Protection of Animals (WSPA), astăzi cunoscută sub denumirea de World Animal Protection. Printre persoanele care au susţinut până acum acţiunea, s-au numărat şi renumita diva a filmului şi protectoarea de animale Brigitte Bardot ca şi compatriotul ei Pierre Brice, cel care a jucat rolul lui Winnetou şi care a decedat în anul 2015. Acesta din urmă a dat cândva în decursul unei vizite în parcul de urşi două nume „Gina” şi „Sophia” - pentru a aminti de stelele filmului Gina Lollobrigida şi Sophia Loren.

Şi vizitatorii parcului contribuie cu bănuţul lor la bunăstarea animalelor. În funcţie de anotimp, pentru adulţi, intrarea costă între 10,00 - 12,00 euro, iar la sfârşitul săptămânii preţul este între 12,00 – 14,00 euro pe când copii şi studenţii beneficiază de reducere la intrare. O permisiune de fotografiere costă în jur de 10,00 euro.

Lunea este zi de linişte la urşi. Copii sub 5 ani nu au acces. Vizitările care au loc la diferite ore ale amiezii, sunt posibile numai în grupuri cu ghid, începând de la zece persoane în sus, iar comunicarea se realizează în limbile română sau engleză. Rezervarea locurilor este recomandată a se realiza prin intermediul paginii de internet. Cu adevărat scump este turul denumit „Super VIP Tour” pentru un preţ pauşal de 500,00 euro, în cadrul căruia până la opt persoane sunt conduse cu maşina la un buncăr situat în mijlocul ţarcului unde trăiesc urşii, pentru a admira direct din acea locaţie animalele care vin şi se înghesuie la ferestre adulmecând cu botul, în imediata lor vecinătate. Pentru situaţia veniturilor din România, preţul acesta piperat este completat şi de o serie de interdicţii: folosirea telefonului, folosirea blitz-ului, fumatul, mâncatul şi băutul în prezenţa urşilor, dar şi realizarea de zgomote sau vorbitul tare – toate acestea sunt interzise în regatul urşilor împrejmuiţi.