Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul E-Book

Vasilică Mugurel Păvălucă

• Herausgeber: neobooks Self-Publishing
• Kategorie: Religion und Spiritualität
• Sprache: Deutsch

Seitenzahl: 137

Veröffentlichungsjahr: 2016

Beschreibung

"Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul" este o lucrare filosofică ce tratează relaţia terminologică şi de gândire dintre platonism şi teologia creştină. Aici vom descoperi împreună cum gânditorii creştini au turnat sens hristologic în formele înalte ale gândirii platonice. Exemplele pe care se bazează lucrarea noastră sunt Platon şi Dionisie Areopagitul, relaţia celor doi gânditori fiind tratată prin filiera neoplatonică.

Leseprobe

Vasilică Mugurel Păvălucă

Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul

Dieses ebook wurde erstellt bei

Inhaltsverzeichnis

Titel

Prefaţa autorului

I. Introducere

II. Platon şi cunoaşterea

III. Cunoaşterea la Sfântul Dionisie Areopagitul

IV. Convergenţe şi distincţii

Încheiere

Impressum neobooks

Prefaţa autorului

Cursul valorilor moderne, mai ales începând cu Renaşterea şi Iluminismul, reprezintă o redefinire a ontologiei umane şi a sistemului de percepţie a teoriei cunoaşterii. Ceea ce Platon şi întreaga filosofie antică numea odată "fiinţă", ca centru de preocupare a cunoaşterii antropologice, şi ceea ce gândirea creştină definea ca spaţiu nemişcat de concentrare a unei stabilităţi ontice ce era obiectul studiului teologico-filosofic, devine prin apariţia epocii moderne şi postmoderne un element secundar în gnoseologie căci, de această dată, atenţia se concentrează pe devenire. Aceasta este noua preocupare a omului modern şi noua sa valorizare a elementelor ştiinţifice. Putem defini această poziţie ca pe o întoarcere precară la filosofia fizicienilor presocratici. Acest proces de redefinire valorică în epoca modernă şi postmodernă este prezentat într-o formă copioasă de gânditorul român Horia Patapievici în apariţia sa de excepţie, "Omul recent". Devenirea este cea care se găseşte, aşadar, în centrul preocupării antropologice moderne, prin această realitate având loc, de fapt, o întoarcere şi o inversare a valorilor antice şi, parţial, medievale spre o cu totul altă direcţie. Atenţia exclusivă sau majoritară asupra devenirii înseamnă o orientare aproape doar orizontală a fiinţei umane, cu alte cuvinte, neglijându-se direcţia verticală considerată depăşită sau nenecesară. Odată cu nietzscheanul "Gott ist tot" şi cu descrierea mecanicistă a unui sistem cosmologic ce conţine în sine acele raţiuni seminale generatoare şi susţinătoare fără nici un ajutor sau intervenţie divină, modernitatea a renunţat la ideea inutilă a fiinţei, îndreptându-se spre devenirea şi procesul acesteia. Conform obiectului ştiinţific de studiat, devenirea, şi cunoaşterea acesteia este una în continuă devenire şi instabilitate conceptuală sau de concluzie. Într-un asemenea context de valorizare ştiinţifică, această lucrare intenţionează o trezire, cel puţin parţială, la conştientizarea unei origini de gândire ce constituie o bază sănătoasă pentru elaborarea unui altfel de modernism.

Unul dintre cei mai mari filosofi moderni, Martin Heidegger, care şi-a lăsat amprenta gândirii sale mai ales prin lucrarea existenţială "Sein und Zeit", porneşte la cercetarea acestei teme printr-o încercare excepţională de reactualizare a fiinţei platonice şi a terminologiei în care s-a pus această ontologie. Dincolo de începutul acestei lucrări, autorul mai sus menţionat trece prin tulburările şi angoasele fiinţei moderne, arătând diferenţele ontologice ale unei fiinţe care se zbate între o continuă zădărnicie având în faţă starea sa de a fi sau de a se simţi aruncat în lume (Befindlichkeit), de a se teme sau de a crede că se teme de lume (Angst) şi de a-şi dori dezvoltarea unei capacităţi de adaptare la propria-i existenţă (das zuhause sein).

Replica platoniciană şi areopagitică la aceste tulburari existenţiale moderne este una de reactualizare a obiectului cunoaşterii sau a obiectului gândirii. Bazele epistemologiei antice pornesc de la acceptarea unei divinităţi şi, deci, a necesităţii relaţionale faţă de o fiinţă creatoare, abordând, astfel, o categorie cognitivă verticală ca punct de început pentru orice alt tip de gândire sau cunoaştere.

Această lucrare doreşte să ne amintească faptul că teologia s-a întâlnit cu metafizica greacă a lumii antice încă din primele secole de istorie creştină datorită faptului că ortodoxia a apărut şi s-a dezvoltat în aceeaşi sferă în care au apărut şi s-au dezvoltat diversele sisteme ale filosofiei antice. Unul dintre punctele comune foarte importante la care participă atât teologia patristică din primele secole, cât şi metafizica greacă este raţionalitatea internă a creaţiei. Această raţionalitate internă este explicabilă prin logos şi duce la logos. Modul în care Sfinţii Părinţi au înţeles şi transformat logosul şi erosul grecesc, umplându-i conţinutul cu sensul Fiului lui Dumnezeu întrupat este unul care ne aminteşte de stabilitatea acestui punct de vedere ontologic.

Cu alte cuvinte, lucrarea de faţă constituie o tentativă şi un eseu în miniatură de revizuire şi regândire a unui sistem modern care nu se îndreaptă spre ceva, ci are iluzia unei eterne autoinspecţii. De aceea, propunerea acestei cărţi este replica unei ontologii „depăşite” la o formă de gândire modernă bazată pe instabilitatea devenirii.

I. Introducere

1. Filosofia şi filosofia creştină

Se vorbeşte destul de mult de „filosofie”, abordându-se mai simplu sau mai complex definiţia sau domeniul de care se ocupă. De aceea, pentru a ajunge la o tratare relativ satisfăcătoare a temei de mai sus, este nevoie de o precizare mai amplă asupra filosofiei şi domeniului ei, pe de o parte, şi a teologiei şi domeniului ei, pe de altă parte. După spusele lui Platon, filosofia este cea mai mare artă- μουσιχη -, lucrul muzelor, cea mai mare muzică pe care a creat-o şi a intonat-o mintea omenească. Însă, aş vrea să trec peste definiţiile celor vechi asupra filosofiei, căci toţi au lăudat-o pe drept cuvânt, spunând că filosoful este prietenul înţelepciunii şi să urmăresc scurt spusele lui Berdiaev, care parcă nu uită nimic atunci când afirma că: „filosofia este arta cunoaşterii în libertate prin creaţia ideilor, care se opun datului şi necesităţii universale şi care pătrund în esenţa de dincolo de limite a lumii”.1

Prin „arta cunoaşterii în libertate”, teologul rus vrea să menţioneze esenţial prima condiţie a filosofiei, libertatea. Această libertate se manifestă „prin creaţia ideilor”, arta filosofiei fiind o artă a creaţiei spiritului, „care se opune datului şi necesităţii universale”, prin chiar spiritul creator şi pătrunde „în esenţa de dincolo de limite a lumii”.

„Conştiinţa contemporană este posedată de ideea filosofiei ştiinţifice, ea este hipnotizată de obsedanta idee a caracterului ştiinţific”.2 Filosofia, însă, nu este ştiinţifică deoarece rădăcinile ei sunt mai vechi decât cele ale ştiinţei, ea este mai aproape de Sofia şi, pe când ştiinţa nu exista, ea a generat-o din sine. Dacă ştiinţa este cunoaşterea necesităţii prin adaptare la datul universal (cunoaşterea din necesitate), filosofia este cunoaşterea creatoare a spiritului, care caută Adevărul şi nu adevăruri.

Istoria cunoaşterii filosofice este o arenă a luptei între două aspiraţii ale spiritului uman, către libertate şi către necesitate, către creaţie şi către adaptare, către arta de a ieşi dincolo de limitele lumii şi către ştiinţa de a te pune în acord cu lumea dată. Platon a fost întemeietorul primei orientări.

În ceea ce priveşte cunoaşterea, nu ne putem îndoi de caracterul filosofic al unor gânditori antici precum: Parmenide, Pitagora, Heraclit, Empedocle, Thales, Socrate, Platon, Aristotel, etc. Şi chiar moderni ca: Heidegger, Schopenhauer, Leibnitz, Spinoza, Descartes, Blaga şi alţii. Problema care se pune este dacă există filosofie în gândirea creştină şi, dacă există, care este nuanţa acestei filosofii.

Celsus, Porphiriu, Iulian Apostatul, mulţi neoplatonici, o serie de gânditori ai Renaşterii şi unii moderni au tăgăduit şi tăgăduiesc gândirii creştine rangul de filosofie. Într-adevăr, gândirea creştină nu operează întotdeauna cu aceleaşi categorii logice ca filosofia profană şi nu acceptă decât parţial soluţiile acesteia, evitând uneori salutar complacerea în atitudini oscilatorii. Dacă gândirea creştină, în speţă, cea patristică, nu porneşte de la puncte necunoscute şi nu se agaţă de soluţii efemere, ci ţâşneşte din certitudinile nezdruncinate ale harului şi ale credinţei, nu înseamnă că nu este o filosofie.

Având în tematica sa uriaşă scopul de a dezbate obiective ca Dumnezeu, Logosul, lumea, omul, adevărul, dreptatea, etc, printr-o logică şi metodă întru nimic inferioară gândirii profane, gândirea creştină nu numai că reprezintă o filosofie, ci reprezintă „adevărata filosofie”, după cum spun Sfinţii Părinţi, filosofia în forma ei pură şi unică aşa cum a văzut-o Boethius.

„Gândirea creştină patristică nu ocoleşte şi nu condamnă raţiunea, dimpotrivă, o cultivă şi o foloseşte până în ultimele ei consecinţe. Această raţiune nu este raţiunea incertă a filosofiei profane, ci raţiunea sanctificată prin har şi credinţă, capabilă să îndrepte, să amelioreze şi să adâncească forţele raţiunii profane”.3 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce povesteşte odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă, găsind, în fine, liman în academia gândirii creştine, face această declaraţie caracteristică: „astfel şi din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof”.4 Sfântul Ioan Damaschin spune că „nimic nu-i mai preţios decât cunoaşterea, căci ea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei, ignoranţa, este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi lipsa cunoaşterii înseamnă întunericul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune”.5 Sfântul Grigorie de Nazianz îşi face o plăcere rară şi o onoare de a fi studiat filosofia şi de a fi el însuşi filosof. În proza şi în versurile lui curge ca o lavă incandescentă toată tematica filosofică a vremii sale. Primul dintre cele cinci „Discursuri teologice” tratează exclusiv condiţiile prealabile de pregătire ale celui ce se dedă exerciţiului divinei filosofii. „A filosofa despre Dumnezeu- zice Sfântul Grigorie- nu poate face nici oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice. Faptul acesta nu e uşor şi nu intră în sfera celor ce se târăsc pe pământ. Divina filosofie nu poate fi tratată decât numai în anumite momente, numai în faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură”.6

Prin exemplele vii date mai sus, cărora li s-ar fi putut adăuga altele nenumărate, se înţelege caracterul înalt filosofic al gândirii creştine. Prin obiectul şi scopul ei, filosofia creştină depăşeşte perfecţiunea achiziţiilor gândirii greceşti antice. S-a spus de multe ori şi se mai spune şi astăzi că filosofia creştina patristică este în mare măsură debitoare gândirii elene, că Sfinţii Părinţi n-au făcut decât să pună pe melodie creştină un material vechi şi uzat de prea multă circulaţie în sistemele greceşti. Partizanii acestei teorii fie nu au înţeles spiritul patristic, fie au voit şi vor să subestimeze valoarea gândirii creştine. Este neîndoielnic că majoritatea marilor filosofi patristici au studiat la scoala greacă profană şi şi-au asimilat la perfecţie sistemele de gândire ale corifeilor cugetării clasice, căci gândirea şcolilor ioniană, eleată, pitagoreică, atomistă, platonică, aristotelică, stoică, cinică şi ale altora nu aveau nici un secret pentru Sfinţii Părinţi, însă influenţa acestor scoli asupra lor a fost de factură preponderent formală, sporadic şi fragmentar referindu-se la fond. Nu rareori gânditorii patristici toarnă conţinut sau sens nou în termeni vechi şi, astfel, încetul cu încetul, gândirea creştină depăşeşte aceste influente, căpătând o consistenţă şi o tărie proprie de granit. Umplerea termenilor gândirii greceşti cu conţinut creştin revelat a atras pe cei mai îndoctrinaţi filosofi păgâni care nu erau mulţumiţi de gândirea lor, ci suspinau după lumina nouă a revelaţiei supranaturale. În general, filosofia profană este socotită de Sfinţii Părinţi ca pregătitoare gândirii creştine. Din acest punct de vedere, gândirea greacă clasică poate fi considerată o formă înaltă de revelaţie naturală. Faţă de gândirea patristică ea joacă rolul pe care Legea Vechiului Testament îl are faţă de Noul Testament.

Sfântul Iustin, Clement Alexandrinul şi Origen dezvoltă teoria conform căreia marii filosofi greci au participat la „Logosul spermatikos”, Hristosul fragmentar sau înţelepciunea divină fragmentară precreştină răspândită în lume. De aceea, unii dintre filosofii greci sunt consideraţi creştini înainte de venirea lui Hristos prin marile lor creaţii spirituale, căci „Dumnezeu a condus pe evrei prin Lege, iar pe greci prin Logos, prin raţiune”.7

Ar fi foarte important să legăm viziunea patristică a ştiinţei de cea a marelui învăţat Saul din Tars, Sfântul Apostol Pavel, cunoscător al filosofiei elene, aşa cum reiese din scrierile sale şi, mai ales, ucenic al vestitului dascăl Gamaliel. El arată inferioritatea cunoştinţei faţă de iubire: „cunoştinţa îngâmfează, iar iubirea zideşte. Dacă cineva îşi închipuie că ştie ceva, încă n-a ajuns să cunoască cum se cuvine să cunoască. Dacă, însă, iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela cunoscut este de Dumnezeu”.8Acelaşi raport îl stabileşte apostolul Pavel şi în alte scrieri compuse către sfârşitul vieţii, în care îndeamnă pe efeseni nu la cunoaşterea ştiinţei, ci la iubirea lui Hristos pentru ca să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu.9 „Numai iubirea nu piere niciodată; cât despre prooroci, se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre ştiinţă, se va sfârşi”.10 Cu acestea, oare, osândea el teologia propriu-zisă, care este interpretarea descoperirii divine, adică trecerea ei prin cunoştinţa Bisericii şi, deci, prin mintea teologului? Amintim numai că apostolul neamurilor cere creştinilor să se schimbe prin înnoirea minţii ca să poată deosebi care este voia lui Dumnezeu, aducând trupurile lor ca o jertfă vie şi sfântă (termen care se păstrează până astăzi în Sfânta Liturghie).11

Observăm că Apostolul condiţionează această jertfă de „înnoirea minţii”, însă nu în sensul unei religii raţionaliste, ci ca un îndemn la o adevărată folosire a înţelepciunii.

Filosofie, teologie şi desăvârşire, iată cele trei elemente constitutive ale gândirii patristice. Deşi criteriul filosofiei este cunoaşterea, al teologiei credinţa, iar al desăvârşirii contemplaţia, între ele nu este contradicţie căci acestea se pregătesc una pe cealaltă şi conlucrează armonic deoarece activitatea spirituală a omului este o unitate,γνωσις, πιστις şi θεωρια fiind părţi componente ale aceluiaşi spirit.

Am văzut aşadar, pe scurt, că gândirea creştină, nu numai că este o filosofie, dar, folosindu-se de raţiune, pe de o parte, şi de trăirea spirituală, pe de altă parte, atinge culmile cele mai înalte ale cunoaşterii filosofice. Dacă filosofia profană precreştină sau chiar cea laică postcrestină se îndreaptă fie spre cosmos, fie spre om şi preceptele raportate la el (fericire, dreptate, adevăr, cunoaştere, etc), filosofia creştină, spre orice s-ar îndrepta, abordează o raportare neîntreruptă la Dumnezeu. Aici, în filosofia creştină, nu ne mai conduce doar raţiunea folosindu-se de cuvinte reci, ci întreaga noastră fiinţă care este pătrunsă de Logosul dumnezeiesc, de Dumnezeul personal, viu şi lucrător. Concluziv şi simplu putem spune că, din punct de vedere filosofic, cunoaşterea este dezlegarea unui mister sau clarificarea unei aşa-zise aporii cu ajutorul intelectului, recurgându-se la reguli strict raţionale. Cunoaşterea din punct de vedere creştin este îndreptarea întregii fiinţe umane către Dumnezeu, ce se manifestă prin raţiune şi credinţă, desăvârşindu-se în iubire. Acestea sunt cele două contexte în care s-au dezvoltat doctrina platonică şi areopagitică. Înainte de a ajunge să vorbim despre corifeul filosofiei greceşti, vom face o trecere concisă prin sistemele de gândire presocratice şi socratice.

2. Filosofia presocraticilor şi a lui Socrate

La începutul aurorii filosofiei greceşti, aproximativ prin secolul VII i.d. Hr., filosofia funcţiona pe baza demersurilor spontane ale gândirii. Numai după o lungă perioadă de funcţionare, gândirea va deveni ea însăşi o problemă şi formele ei vor deveni ele însele un obiect de reflecţie şi de studiu.

O caracteristică a concepţiilor filosofilor greci din antichitate este interpretarea dialectică spontană a fenomenelor naturii. Cu primii filosofi greci, ionienii (Thales, Anaximandru şi Anaximene) gândirea va începe să se definească în propria ei natură, enunţând principii abstracte, care pot fi gândite independent de realitate. Ei sunt, defapt, primii fizicieni, în sensul că studiază mai cu seamă natura fizică (φυσις).

- Thales (624-546 î.d. Hr.)

Este cunoscut ca astronom, filosof şi, mai ales, geometru prin celebrele sale preocupări matematice. El considera matematica şi, mai ales, geometria, principala modalitate de cunoaştere a cosmosului. În concepţia lui Thales explicaţia tuturor lucrurilor se găseşte în principiul unic al lor, care este apa, elementul sau substratul întregii naturi. Atributele acestui principiu erau: negenerat, neperisabil, inepuizabil, indestructibil, nedeterminat şi, se pare, că şi divin. Prin mişcarea acestui infinit elementele asemănătoare se apropie, iar cele contrare se separă, astfel, luând naştere un proces de alcătuire şi de distrugere a lumii care continuă la infinit.

- Anaximandru (aprox. 610-546 î.d. Hr.)

Anaximandru pune la originea lumii un „principiu” (αρχη) primordial, care este infinitul- απειρον, „fără să definească de era aer, apă sau altceva”.12 Cunoaşterea acestui principiu furnizează omului descifrarea tainelor întregului univers.

- Anaximene (aprox. 585-525 î.d. Hr.)

Pentru acesta, ca şi pentru Anaximandru, există un substrat fizic unic determinat, numit „aer”. Aerul sau suflul (πνευμα), prin procesul său de condensare şi de dilatare, generează din substanţa primordială celelelte elemente (focul, apa, pământul şi toate lucrurile).

- Pitagora (580-500 î.d. Hr.)

Pitagora consideră că adevărata cunoaştere a realităţii şi elementul explicativ al lumii constă în numere şi în proporţiile exprimate de acestea. Aristotel spune că „aşa-numiţii pitagoreici, care cei dintâi s-au îndeletnicit cu matematica (...), s-au crezut îndreptăţiţi să considere principiile ei ca fiind principiile întregii fiinţe”.13

O altă direcţie a filosofiei antice este reprezentată de şcoala eleată, dintre care cei mai demni de remarcat sunt Parmenide şi Zenon.

- Parmenide (aprox. 500 î.d. Hr.)

El este adevăratul întemeitor al şcolii din Eleea. Conform gândirii sale, cei doi poli ai realităţii sunt existenţa şi gândirea. Aceste două elemente se află într-o indisolubilă relaţie căci numai ceea ce este gândibil există şi numai ceea ce există este gândibil. Gândirea este, astfel, aceeaşi cu obiectul gândirii, „este acelaşi lucru a gândi şi a fi” (το γαρ αυτο νοειν εστιν τε και ειναι).

- Zenon (aprox. 460 î.d. Hr.)

Este iniţiatorul metodei reducerii la absurd. Alături de Parmenide, stabileşte că un lucru nu poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp. Eleaţii, circumscriind ceea ce este, au determinat prin aceasta ceea ce nu este, descoperind principiul contradicţiei formulat în funcţia lui logică mai târziu de Aristotel.

- Heraclit (aprox. 540-470 î.d. Hr.)