O percepţie occidentală a spiritualităţii răsăritene E-Book

Martin Tamcke

• Herausgeber: neobooks
• Kategorie: Religion und Spiritualität
• Sprache: Deutsch

Seitenzahl: 167

Veröffentlichungsjahr: 2016

Beschreibung

Lucrarea de faţă este un soi de mărturisire a unei nelinişti personale, din partea unui teolog protestant, care şi-a dedicat viaţa academică creştinismului ortodox şi istoriei Bisericii Orientale. Modul excepţional de apreciere a temei icoanei, de exemplu, prezentarea chipului Părinţilor pustiei în viziunea protestantă sau dezbaterea temei rugăciunii inimii fomează o tematică deosebit de interesantă, venită din partea unui teolog occidental.

Leseprobe

Martin Tamcke

O percepţie occidentală a spiritualităţii răsăritene

Trad.: Mugurel Păvălucă

Dieses ebook wurde erstellt bei

Inhaltsverzeichnis

Titel

O percepţie occidentală a spiritualităţii răsăritene

Impressum neobooks

O percepţie occidentală a spiritualităţii răsăritene

Prefaţă

Cum s-a ajuns la scrierea acestei cărţi? Apariţia acesteia nu a fost prevăzută, iar autorul nu a plănuit acest lucru deoarece la început a fost totul doar sub formă de conferinţe.

Şi în Germania mai sunt încă oameni care pătrund în domeniul religiosului. Declinul evident al Bisericilor şi al fenomenului eclesiastic nu are a face cu necesităţile religioase ale oamenilor în sensul că aceştia nu ar mai cauta spre cele profunde şi, respectiv, înalte, care le sunt superioare şi care îi sprijină însufleţindu-le spiritul pentru proiectele lor de viaţă.

Ceea ce mai demult se numea evlavie sau ceea ce Bisericile tratează astăzi sub denumirea de spiritualitate, aceasta există chiar şi la omul secular, însă fără o strânsă legătură religioasă.

Aici, însă, nu vom reflecta despre viitorul instituţiilor religioase; acestea au existat întotdeauna pentru a oferi durabilitate şi stabilitate religiosului. În această carte vom reflecta asupra întrebărilor puse de oameni, care, fie sunt într-o căutare religioasă, fie şi-au găsit deja o formă de religiozitate.

Au fost oameni sau instituţii care m-au invitat să conferenţiez despre o temă sau alta. De cele mai multe ori au fost interesaţi de probleme elementare, iar în căutarea lor religioasa s-au lovit de religiozitatea Bisericii răsăritene. Rareori în aceste discuţii s-a întâmplat ca Liturghia, atât de importantă pentru Bisericile ortodoxe, să joace un rol, ci, mai degrabă, s-a problematizat compatibilitatea cu gândirea teologiei protestante (o problemă care în contextul catolic abia dacă s-a pus).

Mereu am fost surprins de felul în care am fost ascultat, de toată această deschidere, curiozitate şi mare interes. De atunci aproape că am uitat că trăiesc într-o ţară care se caracterizează din ce în ce mai mult prin supremaţia economică asupra tuturor celorlalte domenii ale vieţii. Chiar să fie corect acest lucru în întreaga societate şi prin aceasta să se stimuleze materialismul în noi forme, oamenilor care m-au invitat la ei le mergea altfel. Ei au cunoscut acest curent al vremii noastre, au trăit în el şi cu el, sau, cel puţin, în formele înalte care se aşează precum particolele de praf asupra fiecărui suflet german (şi poate din întregul Occident) cu o oarecare orientare spre pragmatic sau spre gândirea productiva ce simte lipsa a ceea ce mai târziu va fi în faţa ochilor (un gen de lipsă existenţială de răbdare în aşteptarea imediatului).

Sincer vorbind, este fără îndoială că aceşti oameni m-au încurajat mereu prin invitaţiile lor să trăiesc şi în afara căii bătătorite a ştiinţei, evident, atât cât permite angajamentul ştiinţific din acest punct de vedere. Odată am fost întrebat de unul dintre studenţii din România cum se împacă în viaţa mea ştiinţa, care mă preocupa zi şi noapte, cu religiozitatea mea activă, trecând dincolo de limitele permise şi căutând căi comune împreună cu oameni din afara Bisericii. În acel moment am răspuns că nu mă gândesc la acest lucru deoarece aceste aspecte la mine se desfăşoară în mod natural precum a ins- şi res-pira. Astăzi mai reflectez la această idee şi-mi dau seama că aş fi putut răspunde ceva mai sincer. Acei oameni care sunt în afara Bisericii, oare o parte din spiritul lor nu se găseşte şi în mine? Aceştia care văd că în căutarea lor sunt răniţi de Biserică şi li se aduc jigniri sufleteşti şi religioase în mod neştiinţific sau printr-o presupusă ştiinţa, oare nu le cunosc şi eu suferinţa? Acum s-ar putea înţelege cum că aş fi avut de-a face numai cu asemenea oameni, dar nu e deloc aşa. Au fost întotdeauna şi oameni care s-au definit tot timpul conform Bisericii, oameni care doreau pur şi simplu o lărgire de orizont sau oameni care probabil au vrut doar să discute cu plăcere. Capacitatea de a asculta a fost foarte diferită, aşa cum mi-am putut da seama după genul întrebărilor sau orelor întregi de discuţii.

Şi totuşi, pentru percepţia mea, a dominat şi domină interesul existenţial. Mulţi dintre ascultători, în căutarea lor, s-au oprit asupra practicilor asiatice de meditaţie, precum yoga sau zen. Pe ce fond doctrinar au ajuns la aceasta, nu sunt eu în măsură să judec şi nici nu vreau acest lucru, deşi, cu siguranţă, de multe ori, îmi stă pe buze o judecată în acest sens. Nu numai auditorii mei, ci şi eu sunt un om în contradicţie cu sinele său. Poate acest lucru chiar ajută în a fi ascultat deoarece respectiva contradicţie poate fi percepută în mod intuitiv. Cine sunt cei care m-au invitat? Academii, mănăstiri, organizaţii de credinţă, seminarii bisericeşti şi din afara Bisericii, comunităţi cu anumite practici meditative, cămine şi şcoli. Nu am dorit să răspund întrebărilor doar în mod simplu, aceasta ar fi fost posibil doar la nivel de reflexie. Am răspuns tot timpul cu imagini, povestiri, experienţe şi trăiri (acestea nu au fost introduse în conferinţe, ci doar au avut loc în cadrul discuţiilor, de aceea, lipsesc din această carte). Încă nu ştiu dacă acestea pot fi definite ca răspunsuri, ceea ce ştiu este doar că nu am vrut să aleg rezolvarea teoretică prin a vorbi despre şi dincolo de răspuns. Nu mă consider în special un om cu o capacitate deosebită de a dialoga, însă dialogul de zi cu zi al propriei existenţe în această lume mă solicita uneori atât de mult încât adeseori ajung aproape de incapacitatea de a asculta, punând astfel în dificultate dialogul faţă de ceea ce aud (aceasta nu pentru că nu ar fi demn de ascultat, ci pentru că „mă copleşesc“ uneori multele întâlniri şi adâncirea în temele ştiinţifice). Un gen de autoapărare în asemenea situaţii este că în acel moment însumi vorbesc (uneori prea mult). Aşa sunt eu, adică tot timpul în nevoia de a discuta cele ce tocmai le spun, şi, poate, şi aceasta este o modalitate de a transmite.

Era deja ceva obişnuit ca cei ce mă invitau să dorească să asculte ceva despre spiritualitatea Bisericii răsăritene. De cele mai multe ori puneau probleme referitoare la o temă concretă sau vroiau să primească răspuns la o anumită întrebare. În vederea unificării cărţii pentru publicare am ales câte un titlu pentru fiecare temă a cărţii, astfel ca cititorul, pe care îl interesează poate doar o anumită problemă, să se poată orienta şi să nu fie necesar să citească întreaga carte.

Era însă ceva comun la toţi cei care mă ascultau: întrebau explicit despre modul practic de a ajunge la ceea ce era în discuţie. Unii căutau poate doar o justificare pentru faptul că nu mai trăiesc în cadrul formelor moştenite de religiozitate protestantă, ci, în schimb, într-o formă ce în nici un caz nu se dezvoltase pe fundamentul gândirii şi culturii lor religioase. Desigur, nu am putut lăsa netratată această idee (şi nici nu am vrut), ci am încercat întotdeauna să dezbat tema în direcţia unei înţelegeri comune. Toate textele se înţeleg că fiind în spaţiul dintre est şi vest. Odată cu venirea în persoană a Estului către noi, în forma emigranţilor, vine şi religiozitatea acestuia- cel mai târziu începând chiar din timpul de după primul război mondial. Deci locul acestor conferinţe este Vestul. Nu mă ocup de acest lucru ca şi cum aş fi prin intermediul activităţii mele de servici o parte a Orientului, însă, chiar dacă prin ceea ce conferenţiez ar apărea o a treia parte, ceva de genul „oriental-occidental“, nu aş percepe aceasta ca jignire pentru străduinţa mea. Prin aceste texte nu doresc să ofer o orientare ştiinţifică, deşi nu mă pot exprima decât ca un om comun celor două părţi, care, în ciuda importantei a ceea ce este elementar şi generalizant, nu ezit a primi informaţii în ceea ce priveşte specificul şi necunoscutul. Aceasta nu este doar balast, însă cel care crede altfel, poate trece cu vederea citirea acestor lucruri. Niciuna dintre conferinţe nu a fost prelucrată în ceea ce priveşte cuprinsul ei pentru publicare. Astăzi însă, după mai multă experienţă acumulată, am îmbunătăţit puţin forma acestora. Mi-ar plăcea să-mi ştiu conferinţele înţelese ca ceea ce sunt, adică „filmări“ ocazionale ieşite din interacţiunea unei sincerităţi interesate şi extrauniversitare cu mine însumi.

La această carte nu au scris numai ascultătorii mei, ci şi oameni din Orient şi Occident. În categoria celor care m-au invitat, însă oarecum diferiţi de cei prezentaţi până acum, se găsesc Bisericile şi mănăstirile ortodoxe din Germania şi din străinătate. În unele din aceste manăstiri sunt regulat un învăţăcel. Aceste conferinţe nu au fost cuprinse aici, însă drumul meu alături de Bisericile ortodoxe şi de oamenii din aceste Biserici a fost încă de la început diferit de cel alături de colegi, pentru care totul a fost, în primul rând, doar o preocupare strict academică. Cine trece mereu şi experiază viaţa prin şi în mănăstirile ortodoxe, ca şi cum ar aparţine acestora, ar fi o curiozitate dacă ar rămâne total neinfluenţat de acestea. Însă, deoarece acest lucru se lasă văzut în textele cărţii, subiectul ramane deschis. Sunt recunoscător studenţilor mei, acelor oameni care nu numai că-şi fac studiul la mine, ci a căror întrebări şi probleme de viaţă se leagă neîncetat cu ale mele. Aceştia mă pun în situaţia unei continue lărgiri de orizont şi chiar a unei provocări a propriei contradicţii. Aceştia îmi comunica mai mult decât chestiunea pusă în discuţie. Fidelităţii acestora de-a lungul anilor pot corespunde numai prin poziţia mea, însă nu şi prin activitatea din cadrul relaţiei concrete. Aceasta este o pierdere dureroasă pentru mine, mai ales din momentul în care încerc să mă deschid altor contexte de viaţă. Toată această chestiune îmi arată clar limitele. Cine încearcă posibilitatea unei întâlniri cu mine după citirea acestei cărţi, acela nu este în nici un caz nedorit (Prof. Dr. Martin Tamcke, Platz der Göttinger Sieben 2, 37073, Göttingen, Deutschland; dacă e posibil, scrierea adresei în limba germană). Vă rog însă şi pentru înţelegere căci de multe ori voi putea răspunde decât scurt şi probabil nu voi putea satisface deplin dorinţele unui dialog.

Tocmai pentruca aceste texte se datorează inter-reacţiei cu oamenii, rareori m-am putut limita la problemele conforme conceptelor conferinţelor mele. De cele mai multe ori era de datoria organizatorilor să realizeze trimiterea copiilor şi uneori au cerut bani pentru acest lucru. Alteori s-au publicat conferinţe una după alta şi în revistele celor care m-au invitat. Nici acest lucru nu l-am refuzat, însă cererea devenea din ce în ce mai mare şi, de aceea, am fost convins că această cărticică trebuie publicată.

Şi acum o aveţi în mâinile dumneavoastră. Este oare posibil ceva din ceea ce căutaţi?

Martin Tamcke

Sărbătoarea de Paşti, 2005

Icoanele

1. Introducere

Fie făcut începutul prin câteva versuri de poetul Hermann Claudius, nepotul lui Mathias Claudius. Acesta a compus într-o formă unică şi deschisă, astfel încât, de exemplu, poezia sa despre cântec este pentru mulţi oameni până astăzi vie. Printr-o apropiere conştientizată de bunicul său, poetul şi-a exprimat evlavia în forma cea mai simplă prin cântarea „În roua dimineţii la munte“. Chiar şi pentru el este valabil faptul că cine nu se poate exprima simplu, acela nu se poate deloc. Pe scurt: simplitatea exprimării este aici mai degrabă un semn al calităţii decât unul al naivităţii. Versurile pe care doresc să le citez poartă titlul de „Pe înserate“, iar strofele sunt, precum cele mai multe din lirica lui Hermann Claudius, dedicate perceperii naturii.

„În incandescenţa serii stă un copac,

Privesc strălucirea gingaşă şi fericită.

Copacul intră înlăuntrul meu,

Copacul etern, iar eu în el.

Astfel stăm unul în celălalt:

Copacul etern, eul meu etern,

Înfiorându-ne frăţeşte amândoi

De minunea ce ni se întâmplă.“

2. Despre înţelegerea sau perceperea lemnului

Copacul este lemn viu şi lemnul este elementul de bază pentru icoană. Un tablou de lemn este purtătorul chipului uneia dintre icoanele adevărate. Lemnul trebuie să fie fără crengi (noduri), fără răşina şi bine uscat. În spaţiul Mării Mediterane tăbliţele pentru icoane se făceau din chiparos, măslin, sicomor, platan, nuc, plop sau pin. În Rusia, aceşti compaci au fost înlocuiţi cu tei, anin, stejar şi mesteacăn. În Rusia nord-vestica se găsesc tăbliţe din lemn de molid, iar în Siberia din zadă (larice). Fabricarea tăbliţelor pentru icoane revenea dulgherilor care scobeau adâncitura ce reprezintă defapt suprafaţa de pictat. Această adâncitură este însemnată şi denumită ca fiind „arca“ sau „scrinul“. Abia în epoca modernă progresivă se dezvoltă din ce în ce mai mult răspândirea icoanelor plate. Însă, pentru noi obiectul copac nu reprezintă aici interes în sensul unei părţi din natură sau a unei părţi din lemn- deşi crucea ar fi în acest sens interpretabilă simbolic, precum se poate aminti despre celebrele morminte armene, unde din fiecare cruce creşte un pom al vieţii sau despre toiagul lui Christofor, care după traversarea raului, fiind plantat, răsare şi devine copac-, ci aici trebuie să ne intereseze numai dialogul dintre cel ce priveşte şi cel privit. Privitorul vede pe cel privit, însă nu mărginit de spaţiu şi timp, ci dez-mărginit prin puterea a ceea ce este esenţial, a ceea ce este fiinţă în „de unde“-ul, „încotro“-ul şi „pentru ce“-ul său; veşnicia sălăşluieşte în ambii. Veşnicia sălăşluită în cel privit intră în privitor, care devine conştient de eternitatea identităţii sale şi a propriului său eu, însă fără a o putea desprinde (eternitatea sa) de la cel privit. Identitatea născută pe fundamentul fiinţei este simţită ca minune, iar în procesul aşteptării acesteia cei doi devin fraţi unul celuilalt. Această minune este unirea omului cu Cel de dincolo şi de deasupra sa şi, respectiv, unirea Acestuia cu omul. Lucrarea ce pune în mişcare acest eveniment porneşte de la obiectul care simbolizează veşnicia celui ce-l priveşte. În virtutea a ceea ce simbolizează cel privit, acesta se sălăşluieşte în cel ce priveşte, iar pe baza identităţii mărturisită acestuia involuntar de către om, omul pătrunde în el. Prin aceasta omul şi plantele nu încetează să fie ceea ce sunt şi nici nu sunt mai mult decât ceea ce sunt unul fără celălalt. Omul ajunge în veşnicie prin privirea (contemplarea) a ceea ce apare ca veşnic, iar ceea ce apare ca veşnic îşi face partener în veşnicie fiinţa omului; astfel veşnicul copac şi veşnicul eu nu mai există pentru sine, ci unul în celălalt. Fiecare dintre ei oferă şi ia de la celălalt, iar ceea ce pare esenţial diferit, devine esenţial asemănător şi minunat în empatia repatrierii comune dincolo de orice temporalitate, ambii fiind înrudiţi frăţeşte prin ceea ce li s-a întâmplat şi întâmplă în această reciprocitate.

Omul se sălăşluieşte în ceea ce contemplează, iar ceea ce este contemplat se sălăşluieşte în el.

Dacă ne întrebăm astăzi asupra chestiunii imaginii şi a lipsei de imagine, atunci ne întrebăm asupra procesului percepţiei noastre. Nu este vorba de valoarea artistică a unui tablou sau a unei sculpturi şi nici de arta creaţiei, oricât ar fi acestea de interesante. Aici este vorba de relaţia, de legătura interioară prin percepţie a celui ce stă în faţă. Percepţia este cea prin care unitatea începe deja să se împlinească.

3. Manuale de pictură

Pentru un prim pas, aş dori să mă ocup acum de ceea ce este concret în istorie. Tablourile sau imaginile şi lipsa de imagine au stat întotdeauna în religiile acestei lumi într-un contrast clar. Interdicţia imaginii din iudaism şi-a avut efectul mai departe şi în islam. Şi totuşi islamul, mai apoi, a fost cel care a aşezat şi sedimentat arta scrierii, astfel încât aceasta s-a dezvoltat în forma imaginii, care prin frumuseţea sa însoţea şi schimba severa învăţătura a islamului monoteist, redeschizând, în cele din urmă, o nouă categorie a misticii, şi anume, poarta spre imagine. Chiar şi crestinisimul stă între religia sa mamă, iudaică, şi religia sa fiică, islamul, în ceea ce priveşte tradiţia interzicerii imaginii. Chiar şi în creştinism s-a ajuns de multe ori la judecarea şi condamnarea imaginilor şi a cultului acestora, precum vedem la celebrul sinod al lui Carol cel Mare din Frankfurt. Şi aici s-au agitat lupte între susţinătorii icoanelor şi cei care le-au respins, cum ar fi atacul asupra icoanelor din Biserici şi mănăstiri în timpul Reformei. Chiar şi în creştinism există negarea principială faţă de imagine, precum este, de exemplu, în teologia reformată clasică şi în teologiile urmaşe acesteia din diferitele Biserici şi mişcări de provenienţă puritană. Prin această luptă în jurul icoanei (eikon) ne apropiem acum de o trecere la pictura iconică. Dacă vorbim astăzi în vest despre icoane, atunci este de cele mai multe ori vorba de un gen special de imagine din contextul Bisericilor ortodoxe, subînţelegându-se că icoana nu este pentru grec (antic) altceva decât imagine.

Pentru interesaţii de istoria artei este probabil important că originea icoanei, într-un sens delimitat, este de găsit în portretul mumiilor egipto-elenistice. Prin aceasta se dorea eternizarea feţei celui decedat împreună cu trăsăturile sale. Însă, deoarece acesta trebuia realizat din memorie sau amintire, de aceea, domina tipicul artistic, cum ar fi, de exemplu, ochii mari, care se pot găsi şi astăzi, într-o manieră asemănătoare, mai ales în icoanele ortodoxe etiopiene.

Acest curent, pe care spiritele critice îl numesc schematismul (formalismul) din arta icoanei, este totuşi o caracteristică a icoanelor rămasă până astăzi. În substanţa lor, icoanele vor să aducă viaţa în dialog. Acestea nu doar eternizează, precum portretul mumiilor, ci actualizează veşnicul şi transced actualul. Prin aceasta icoanele deschid neîncetat relaţia, prin care vorbesc, simbolizează şi aduc supratemporalul în temporal.

Formele mereu noi de constituire a icoanelor, variaţiile genurilor de prezentare, indicaţiile realizării unei icoane date prin cărţile de pictură, semnificaţia fiecărui contur şi culoare stabilite mai târziu în şcoli de pictură a icoanei, toate acestea le vom lăsa aici în liniştea lor, trecând mai departe. În ceea ce priveşte partea rusească din secolul 16, la aşa numitul sinod al celor o sută de capitole, icoana cu Sfânta Treime, Filoxenia, a lui Andrei Rubliov, a fost ridicată la normă de realizare a icoanelor. Şi până astăzi sunt călugări care realizează icoane sub continua rugăciune călăuzitoare. De aceea, nu este deloc de mirare că mai ales la Muntele Athos au apărut importante manuale de pictură a icoanei. Acestea cuprind bogate indicaţii şi învăţături tehnice. Un exemplu ar fi descrierea confecţionării albului de plumb din paragraful 45 din cartea despre pictură a călugărului pictor Dionisos de la Muntele Athos: „ia plumbul, taie-l bucăţi ceva mai mari, toarnă oţet într-un vas, mai precis, într-un vas de lut, şi pune bucăţile de plumb în vas. Închide vasul cât mai bine şi îngroapă-l în gunoi (bălegar) nefermentat, într-un loc din casă, unde este cald şi lasă-l aşa zece sau cinsprezece zile. Apoi scoate-l afară, scutură-l prin ciocnire de marmoră şi dacă se întâmpla să se sfărâme, adună-l într-un vas mai întins ca să se usuce şi astfel va fi bun“.

Cărţile de îndrumare pentru pictură nu sunt importante doar datorită detaliilor tehnice şi interpretărilor teologice, ci şi pentru faptul că aceastea leagă pictorii de o împlinire a vieţii. Pavel Florenski spune acest lucru într-o carte de căpătâi pentru iconografie astfel:

„Nu este suficientă examinarea ulterioară a icoanelor. Dacă acestea sunt într-adevăr o mărturie contemplativă a veşniciei, atunci cum poate o asemenea mărturie să se tragă de la un om care este departe de spiritualitatea fiinţei icoanei. Acesta este motivul pentru care Biserica se teme că totalitatea cultului se poate distruge atunci când un pictor de icoane nu ţine la o anumită ordine a vieţii. Astfel, apar pretenţiile ce se impun vieţii personale a pictorului“. Deci toţi pictorii de icoane trebuie să urmeze vechiului principiu: „nu-ţi face lucrarea pur şi simplu aşa cum îţi vine prin simţuri, ci cu frică de Domnul şi rugăciune ca lucrarea ta să fie plăcută lui Dumnezeu“.

Ca exemplu pentru indicaţiile în-chipuirii unei icoane putem lua aici icoana alegorică a vieţii călugărului. Amănuntele acesteia ne apar ca supraîncărcate de semnificaţii sau de ceea ce am înţelege ca reguli de pictură. Acestea sunt însă şi un document pentru dezvoltarea în continuare a teologiei icoanei la un nivel total practic al vieţii evlavioase care în transparenţa sa este descrisă prin ţelul sfinţeniei.